Intamplari matinale

Azi de dimineata am prins un moment in care bipezii nu erau atenti. M-am suit pe masa si de acolo am trecut pe bufet. In treacat am rasturnat si un aparat de radio. M-am repezit la painea proaspata pe care o ascunsesera de mine (haha, ce naivi!). Dintr-o data a intrat tati. Am inlemnit. M-am aruncat de pe bufet pe jos si m-am prefacut cu nu s-a intamplat nimic.
Mami a intrat chiar atunci, s-a uitat la mine cu tristete si mi-a zis:
- Sa-ti fie rusine, Chiti Pisicescu!
Si apoi a iesit din bucatarie.


PS Mama va recomanda un film.

Locul de bastina al Chitirelului

Dupa cum bine stiti, sunt brasoveanca prin nastere si bucuresteanca prin familia pe care am adoptat-o. Bipezii mei au fost iarasi la Brasov fara mine. Se vede treaba ca nu le-a prins prea bine sa fie departe de mine, ia uitati la ce pensiune groaznica au innoptat.

Fiind ei pe-acolo si colindand strazile, si-au amintit de locul meu de bastina, mai exact locul in care m-au gasit irezistibila si au plecat cu mine intr-o cutie de carton.


S-au dus, prin urmare, sa viziteze locul respectiv. Plini de respect, au instalat (temporar, nu va faceti griji) si o placa memoriala.


Si o privire de ansamblu:


Mda, dupa cum bine zicea cineva, probabil ca sunt zeul bipezilor, ceea ce nu este altceva decat natura lucrurilor.



Acum, ca m-am convins de acest adevar, nu mai trebuie decat sa-mi pun bipezii la treaba.

Am crescut, asta e e sigur

Dar tot cu drag ma gandesc la prietenii mei. Mai ales la voi! Miorlau voios de fiara tuturor!

PS Mami imi zice sa va urez si vacanta frumoasa, ca e vara si probabil ca aveti concedii. Eu am concediu abia in septembrie. Si sunt teribil de obosita. Ma duc sa ma intind un pic.

Va mai amintiti?

Totul a inceput la Brasov. Ma odihneam in iarba, cand am vazut niste bipezi cam dezorientati. I-am chemat la mine si de atunci am avut grija de ei. Citi aici povestea intreaga a intalnirii noastre.

Iata primele poze, dupa cum vedeti le-am acordat atentie inca de la inceput:



Le faceam placerea de a-i lasa sa ma hraneasca ei.



Desi eram perfect capabila sa ma hranesc si singura...




Au fost zile lungi si obositoare...





Nici nu e de mirare, trebuia sa fiu mereu atenta, vigilenta...



In fine, cred ca stiti si voi cum sunt bipezii la inceput... neajutorati, dar obraznici.



Dar eu i-am iertat mereu si i-am primit inapoi.



Noroc ca aveam pe cineva mai mare cu care sa ma sfatuiesc in momentele dificile.


Prietenii mi-au fost aproape in toata aceasta perioada.



Nu pot sa spun ca a usor, dar a fost frumos. Am reusit sa-mi educ bipezii. Pe mami am invatat-o sa scrie si sa gateasca, pe tati sa deseneze.
Si astazi se implineste un an de cand mi-am adoptat bipezii.

Amintiri din copilarie

Cred ca imbatranesc. Am inceput sa-mi amintesc cu nostalgie de vremurile cand eram o tanara speranta a neamului fiarelor.


Voi?

Chiti nu este sofisticata?

Ai mei s-au dus saptamana trecuta la expozitia de feline Sofisticat. De acolo au venit cu o gramada de poze cu fel de fel de pisici de concurs (o sa vedeti imediat de ce nu sunt fiare), dar si cu poze cu niste pisoi tare dragalasi care erau adusi pentru adoptie acolo. Tim si Tom, cei doi frati patati insotiti si de frumosul Printisor isi asteptau potentialii parinti printre multe alte feline.
Intamplator bunica mea se cunostea cu bunica lor si din vorba in vorba aflu ca fac parte dintre cei sapte pisoi blogareti. Vorbisem cu mami sa le punem pozele aici, poate ii adopta cineva, dar am aflat de la ei de pe blog ca au fost adoptati atunci, la expozitie. Asa ca ne-am bucurat foarte tare, le uram cel0r trei succes la vanatoare in noile case, iar celorlalti pisoi din familie care in continuare isi cauta parinti adoptivi le dorim sa-si gaseasca parinti buni si iubitori.

Sa revenim la pisicile sofisticate de la expozitie. Ele sunt pisici de cariera. Deci nu conteaza ca vin mii de kilometri pentru o expozitie si ca sunt privite si masurate precum niste cotlete de soricel. sta este cariera lor, i-a explicat o crescatoare din Ucraina mamei mele. Este nu numai cariera, ci si afacere, bineinteles ca nu conteaza doar medalia obtinuta. Un pui cu pedigree se vinde cu 800-1000 de euro, uneori si mai mult, mai ales daca parintii sunt premianti.

La concurs sunt pipaite, masurate, verificate, cautate de imperfectiuni si notate de niste specialisti.


Apoi pleaca din nou la drum, spre casa sau spre alte expozitii.

Auzind preturile vehiculate pentru un pui de felina premianta, am intrebat-o pe mami pe mine cu cat m-ar da. Mi-a zis ca sunt nepretuita si ca sunt mai tare decat pisicile de expozitie. Pentru ca sunt schioapa, portocalie si am nasul roz. Dar mai ales pentru ca sunt fiara! Sofistifiara.

Fapte de vitejie

Hristos a inviat!

Sper ca ati petrecut bine de sarbatori. Eu sunt in tabara la bunici, e foarte distractiv. Ai mei sunt plecati in concediu la manastarile din Bucovina. Pe mine nu au vrut sa ma ia, desi am auzit ca se mananca tare bine acolo. Cred ca si soriceii sunt mai gustosi in Bucovina... Mananca mai putine E-uri, alearga mai mult, sunt crescuti in aer liber.

Saptamana care a trecut a fost cam trista. Nu am prea putut vana mai nimic de soi, mami a gatit fara carne si lactate: supa de linte, salata de naut si alte asemenea. Asa ca a trebuit sa ma multumesc cu boabele mele.

Apropo de mancare, vorbeam cu Pisu ca imi este tare foame, tot mereu. Atat de foame incat saptamana trecuta, vazand ca mi se da mancare cu portia, m-am hotarat sa-mi iau soarta in propriile maini. Am ochit un moment cand nu era niciun biped in preajma si am sarit pe cutia in care imi tin ei crantanelele. Cutia s-a rasturnat, i-a sarit capacul... misiune indeplinita! Imediat a venit mami si a inceput sa stranga. Si a spus si niste vorbe ciudate... dar cine s-o asculte? Eram bagata pana in gat in crantanele. Am mancat pe saturate, in sfarsit. Apoi am adormit, efortul m-a epuizat si aveam si burtica plina.
Ce credeti? Acum nu mai am acces la bucatarie, acolo unde am vanat de multe ori paine, carnita si acum crantanele. M-am suparat foarte tare.
Ca sa-mi treaca supararea, am cautat alte locuri in care sa ma joc. Cand, ce sa vezi? Am gasit un sac. Am tras un pic de el, nu se lasa dus. Cum sa intru eu in el? M-am hotarat sa-mi folosesc armele din dotare: temutii colti ai fiarei. In cateva minute am reusit sa fac niste gauri de toata frumusetea din care a inceput sa se scurga pe jos un nisip care mirosea... ei bine, mirosea chiar a nisipul din ladita mea. Immm, ce miros imbietor. Repede am marcat locul, sa se stie ca si acolo este tot teritoriu chititoresc...
Nici de data asta ai mei n-au prea fost incantati. Dar m-au iertat, m-am uitat cu fata mea de felina mica la ei si le-a trecut supararea.
M-au dus la bunici, cum va ziceam. Iar aici am gasit un nou teritoriu de distractie si un nou teren de vanat. Am gasit mancarea Pisicii, prietena mea. M-am gandit sa o ajut, prea avea castronelul plin. Si am mancat tot-tot.
Spuneti voi, nu sunt viteaza?

Doua noutati importante

Revin destul de repede cu o noua postare.

In primul rand, va rog sa vedeti cine este personajul din acest desen, sunt sigura ca-l veti recunoaste. Tati a desenat, ca sa vedeti ce tatic talentat am.

In al doilea rand, dar cel mai important, am o maaare rugaminte la voi: un pisoi dragalas si foarte simpatic (mami poate garanta pentru el, il cunoaste) isi cauta un nou camin. Este frumusel-foc, are 8-9 luni, stie sa foloseasca litiera si este foarte inteligent. Nu este castrat, insa e cu toate vaccinurile la zi si are carnet de sanatate. Stie sa se joace atat cu adultii, cat si cu copiii.
Pisoiul se afla in Bucuresti, dar poate ajunge si la Ploiesti.


Imi doresc foarte mult ca Jinksy (asa il cheama) sa-si gaseasca stapani iubitori. Daca nu isi gaseste repede, s-ar putea sa ajunga in strada. Deci va rog din tot sufletul meu de chitirel portocaliu sa dati sfoara in tara pentru Jinksy.

Am ajuns de rasul bipezilor!

Cand va spuneam ca e grea viata de fiara, nu ma credeti. Poftim, nu mai departe de acum cateva minute am suprins-o pe mami razand public de o discutie intre mine si tati. Nu inteleg de ce se amuza, pe cuvant!

Apoi, amandoi rad de mine cand ma spal. Ca cica nu se mai distinge unde mi-e capul si unde mi-e coada. Hmm, ziceti si voi, cata rautate!


Ba din cand in cand ma jignesc si ma numesc... mi-e si rusine sa va spun... Pisicuta! Eu, pisicuta, cea mai temuta fiara din bloc? Soarecii se infioara la auzul numelui meu, bilele zornaitoare tremura din toate incheieturile, iar sforile se ascund pe unde pot. Dar tot degeaba, pe toti ii gasesc, ii dibuiesc, ii vanez.



Pentru ca eu sunt fiara, deci sunt... fioroasa! E adevarat ca am nasul roz si mami in loc sa se sperie de mine cand o atac rade de nasucul meu si imi zice ca sunt dragalasa.... Dar eu ii zic: dragalasa si fioroasa.

Va e dor de Chitirel?

Bine v-am regasit! Mi-era dor de voi, asa ca am decis sa vin sa va povestesc ce mai fac, chiar daca nu am deocamdata poze, tati e foarte ocupat si nu a apucat sa le descarce.

Am trecut prin niste emotii GROAZNICE. Saptamana trecuta m-au luat ai mei, m-au pus in cosuletul roz si am plecat la plimbare. De la inceput am presimtit eu ceva, asa ca am protestat tot drumul. Un drum o-ri-bil. Am fost intr-o masina mare si lunga cu multa lume in ea. Si apoi ne-am urcat intr-un tren care mergea pe sub pamant. Vai, bietii bipezi! Prin ce trebuie sa treaca ei ca sa se duca dintr-un loc in altul! Mie mi-e foarte simplu sa merg de exemplu de la masa la serviciu. Masa se serveste in baie, serviciul meu este sa urmaresc soricei si bilute colorate prin casa. Ajung imediat. Dar bipezii nu. Ei trebuie sa foloseasca tot felul de masinarii groaznice, in care zgomotul este teribil si sa simt multe mirosuri... nu prea apetisante. Sau sa mearga cu marea torcatoare... mai prietenoasa, e drept, dar totusi o masinarie.
Cred ca e din cauza ca au doar doua picioare. Daca ar avea patru sau macar trei, ca mine, sigur ar ajunge mult mai repede si nu ar avea nevoie de masini.
In sfarsit, dupa un drum nesfarsit de lung am ajuns la destinatie. Cine credeti ca ma astepta acolo? El. Obraznicatura si golanul care a incercat sa-mi fure cosuletul.
Va amintiti, eu am fost o gazda excelenta. Si sunt un oaspete bine educat, care nu face lucruri necuvenite. In schimb, el este un golan si... ei bine, da, un mitocan de motan. Cum m-a vazut a inceput sa ma scuipe (ce mod de a-ti intampina musafirii!), iar apoi sa ma loveasca. Eu m-am aparat si am incercat sa fiu amabila, dar deloc nu s-a lasat. Ba la un moment dat m-a si muscat!!!
Va dati seama, in ce situatie am fost eu, o fiara bine educata, cu maniere alese, crescuta de o Lady. Noroc ca ai mei au fost acolo, iar bipezii motanului l-au alungat pe acesta de mai multe ori din camera. In felul asta am avut si eu momente de ragaz. M-am bagat sub canapea si am dormit pana cand ai mei m-au dus acasa.
Am mai scos un pic nasul la ora mesei. Au mancat mancare chinezeasca... stiti cat imi place!

Va marturisesc ca reintoarcerea acasa din acea seara a fost unul dintre cele mai fericite momente din viata mea!
Voi ce-ati mai facut?

Chiti se intoarce din vacanta

Am fost la bunici. Acolo trai pentru o fiara ca mine. Fara interdictii, fara "Chiti, n-ai voie acolo!", am avut libertate absoluta. Imi plaaaace la bunici!
Nici nu stiti ce bine m-am jucat cu Pisica. Ea sarea pe fotoliu, eu dupa ea, eu saream pe masa, ea dupa mine. Cand ajungea pe dulap ramaneam jos, amarata, ca o fiara schioapa ce mai aflu. Dar curand mi-am amintit ca eu sunt o fiara neinfricata. Am gasit un drum secret si am ajuns si eu pe dulap.
M-au cautat in toata casa. Eu stateam pe dulap si-i priveam de sus, razandu-mi in mustati. Nu se asteptau sa fiu acolo...
Curand, dulapul nu a mai constituit o victorie. In schimb, victorii zilnice am repurtat in luptele fiaro-pisicesti. Dupa lupte necontenite, adormeam una langa alta, ca niste vechi tovarasi de lupta.
Intr-o zi am vanat si un piscot, doar ca sa nu-mi ies din mana, dar si ca sa invat Pisica treburi secrete de-ale fiarelor.
Doua saptamani de alergat permanent fac bine la silueta si la spirit.

Cand in sfarsit m-au luat acasa am fost tare mirata. Eu credeam ca raman mereu acolo, sa am grija de Pisica. Dar acum imi dau seama ca-mi prinde bine venitul acasa. In sfarsit, ma odihnesc si eu dupa concediul asta!

Chiti cea viteaza

Grea e viata de fiara! Stiti asta, nu? Toata ziua vanat prin casa ghemotoace si soricei de plus, mieunat din timp in timp sa-mi tin bipezii treji, dormit si tors cat se poate... si in plus, asta!

Dupa o zi grea de munca ma pregateam sa ma retrag pe locul meu preferat de pe monitor, cand la usa au aparut doi bipezi. Prieteni cu bipezii mei. Toleranta din fire, cum ma stiti, nu am comentat, desi este casa mea si nu-mi cerusera voie sa invite pe cineva.

Ei bine, degeaba sunt eu toleranta, caci cine credeti ca a sarit din bratele celor doi bipezi? Un... golan, ca altfel nu-l pot numi. O obraznicatura care s-a repezit direct la cosuletul meu. Oroare!


Eu, ma stiti, o lady. Dar el parca ar fi venit sa-si cucereasca teritoriul. Teritoriul meu!!! Al meu si numai al meu! I-am aratat de mai multe ori cine e sefa.


El totusi refuza sa inteleaga, ba chiar va rog sa ma credeti ca mi-a vorbit foaaarte urat. M-a scuipat! Nici eu nu m-am lasat mai prejos. Cand ai de aparat o casa, o aperi cu orice mijloace de intrusi.


De cateva ori l-am pus chiar la respect si l-am facut sa regrete momentul in care a atentat la cosuletul meu.


Spre sfarsit eram cam obosita si l-am mai lasat si pe el sa aiba impresia ca are sanse de a castiga batalia.


Finalul nu a fost unul apoteotic. Am fost amandoi luati in brate de catre bipezii care abia ne mai puteau tine. Bipezii lui l-au luat acasa, si-au dat seama ca nu are sanse, bietul, in fata mea.

Inca o data, Chiti salvatoarea si-a dovedit vitejia aparandu-si casa de intrusi.

Hmmm, totusi nu-mi pot iesi din minte pernutele lui roz cu pete negre. Erau foarte sexy! Si stiti ca nu sunt interesata de amoruri sordide...

De Craciun, de Craciun...

... Chitirelul e mai bun.
Sa vedeti cat de buna am fost eu zilele astea.
Joi am ajutat-o pe mami in bucatarie. Ma bucuram ca era acasa, nu stiam ce e cu toate zarva din casa. M-am uitat curioasa la ea. A inceput sa deseneze tot felul de lucruri pe masa din bucatarie, dar nu cu un creion, ci cu un cutitas. Apoi a pus desenele astea la cuptor si mirosuri minunate au iesit de acolo. Iar cand a scos de acolo, desenele parca prinsesera viata. Pisicute, omuleti, o ratusca, ba chiar si un magarus au poposit la noi in bucatarie. Nu era niciun soricel, dar cred ca m-as fi multumit si cu ratusca, daca mi-ar fi dat-o. Dar nu, cica din astea mananca numai oamenii. Eu sunt sigura ca si fiarele pot manca rate.

Nemultumita, m-am indreptat catre sufragerie. Cand, ce sa vezi? Totul era schimbat acolo. Fotoliul pe care ma urc eu ca sa ajung pe monitor ca sa dorm nu mai era la locul lui. In locul lui se asezase un animal tepos, necunoscut. Tradare!
M-am apropiat de noul venit ca sa-l miros, sa aflu cu cine am de-a face. M-a zgariat, nemernicul! Mami si tati l-au alintat, i-au pus tot felul de fundite si de jucarioare. Parca nici nu mai existam pentru ei. Noul animal era mai important decat mine.


In sfarsit, am inteles ca noul animal va ramane ceva vreme la noi in casa. Mami spunea mandra ca-l poate pastra mai mult pentru ca e in ghiveci. Eu nu am ghiveci, sper ca totusi sa ma tina mai mult decat pe teposila.



Incerc sa-l ignor pe intrus, insa uneori jucariile lui sunt foarte interesante si incerc sa le mai iau si eu sa ma joc. Dar mami ma cearta si le pune la loc. Nu am vazut-o sa-l certe pe tati cand imi ia jucariile si mi le arunca prin casa, iar eu trebuie sa fug dupa ele sa le gasesc.
Le-am aratat eu insa acestor oameni ca au de-a face cu o fiara. Cred ca v-am mai spus ca nu ma lasa sa mananc mancare buna, de care mananca ei. Mie imi dau mancare de pisici. Bleah!
In noaptea de Craciun insa, am prins un moment in care nu era nimeni atent si am vanat. Am reusit sa prind o ditamai bucata de friptura, pe care mi-am ascuns-o sub masa din bucatarie si am inceput s-o mananc. Tragedie, m-a prins mami! Si mi-a aruncat prada proaspat vanata.

Cam asa am petrecut Ajunul Craciunului. De Craciun, mami mi-a aratat un alt animalut, a carui poza a pus-o si pe blog. Este cam schiop, la fel ca mine, dar pare vesel.

A, si sa stiti ca am fost cuminte si zilele astea m-am lasat mangaiata. Macar de Craciun, nu?

Distractia zilnica

Am capatat o adevarata pasiune pentru cada si chiuveta. Imi place sa ling apa de aici, mai ales ca peste tot miroase a sapun, sampon si gel de dus - mirosurile mele preferate. Sigur ca ai mei imi pun apa in strachinuta mea, dar este plictisitor. Ce li se pare distractiv in a bea apa dintr-un castronel? Sa sari in cada si apoi in chiuveta este insa o provocare. Iar o fiara nu se teme de provocari, ba chiar le cauta.


Uneori, dupa ce ling apa din chiuveta, ma cuprinde asa o stare de bine incat pur si simplu adorm acolo.
Cand ma hotarasc sa plec de acolo, labutele sunt ude, dar nu ma deranjeaza prea tare. Doar ca mai alunec din cand in cand. Mi se pare distractiv sa las pe peste tot urme umede, am senzatia ca bipezilor le place mult asta. Si ce le place si mai mult este sa ma duc asa, uda, spre priza si sa incerc sa ma joc acolo. Dintr-o data incep sa se agite, vin si ma iau de acolo si incep sa se joace cu mine. Este reteta sigura.

Home alone

Intai i s-a intamplat lui Coolcat, acum mie. Pleaca si ma lasa singura pentru o saptamana.

Singura acasa, hmmm! Adica toata casa la dispozitie? Nu ma cearta nimeni daca ma urc pe masa? Pot sa ma plimb pe pervazul geamului de la balcon fara sa intre nimeni in panica. Pot eu oare sa mai rod niscaiva cabluri eletrice fara sa fiu impiedicata? Si sa mananc paine de cate ori vreau?

Ei bine, nu! Ma voi duce la bunici. Lasa ca bunicii ma rasfata, in plus e acolo si Pisica, am cu cine ma juca. Totusi, visam la ceva adrenalina acasa. Sa prind un soarece infractor, sa ma lupt cu insectele hotomane, sa se faca un film de pe urma ispravilor mele de vitejie. Nu-i nimic, mai am eu sanse!

Uitati, va fac cadou o poza cu Pisica. Frumusica, nu? V-am spus ca acum suntem prietene, nu?

Fiara dictatoare

Poate va intrebati cum scriu eu pe blog. Am incercat sa folosesc tastatura de mai multe ori, si inca mai incerc. Din pacate, nu reusesc sa-mi expun ideile cu atata acuratete, nu stiu de ce. Cred ca nu ma pot concentra.

Si atunci o rog pe mami sa ma ajute. Eu stau pe monitor si ii dictez. Ea scrie cuminte tot ce-i dictez eu. Sau asa ar trebui. Totusi, trebuie sa fiu atenta si sa o verific, uneori ii mai arat unde trebuie sa corecteze.

Uneori adorm (e cald aici sus), si atunci mami isi vede de treburile ei. Insa indata ce ma trezesc verific daca e totul in regula si o mai ajut si sa ma scrie la blogul ei. Ea nu stie sa scrie atat de bine ca mine si atunci are nevoie de un pic de indrumare.

Dictez, deci sunt dictatoare.

Nu mai tin minte

Cred ca am imbatranit, pur si simplu uit pe unde am voie si pe unde nu. O sa-mi fac o lista. Am voie: la mami in brate (NU imi place sa stau in brate, cred ca de asta am voie acolo), la mine in fotoliu, pe canapea, pe covor...

Nu am voie: pe tastatura, pe orice masa, in bucatarie, in dulap, pe geam, langa geam, pe pervaz... ooo! ce de locuri in care nu am voie!

Uneori le mai incurc, de asta ma gaseste mami mereu langa masa din sufragerie, acoperita de fata de masa si de toate lucrurile de pe ea. Sau in punga cu paine, infulecand cu pofta. Zau daca mai tin minte atatea locuri!

Telenovela cu fiare

Dragii mei, am auzit de telenovele - personajele isi descopera rude despre a caror existenta nu aveau habar.

La fel m-a descoperit pe mine azi Leo. E frumusel si roscat la fel ca mine, are ochii albastri (va mai amintiti de mine cand aveam ochisorii albastri?), a fost abandonat pe strada si este tocmai bun de adoptat. Deci, daca va face cu ochiul ideea de a avea un motanel la fel de dragalas ca si mine, va rog sa-l adoptati pe fratiorul meu.

Eu sunt Leo – motanelul... www.adoptiipisici.ro

Un duet mai special

Ia uitati ce am gasit la Zaffcat. Este dovada clara ca bipezii isi doresc sa fie pisici. Am invins!

Leapsa fotografica

Sakura este un prieten bun si atent. Mereu are grija (si) de mine si ma invata numai lucruri bune. Pentru ca nu se poate juca decat virtual cu mine, mi-a dat o leapsa.

Trebuie sa pun pe blog doua fotografii: una draga si una hazlie. Desi sa stiti ca mie si aia hazlie mi-e draga :-)

Aceasta este prima mea fotografie, facuta chiar in ziua in care parintii mei adoptivi m-au gasit la Brasov si m-au salvat. Ei au fost draguti si mi-au cumparat un biberon special pentru pisoi mici. Eu am fost draguta si am ros tetina inca de la inceput, ca sa stie cu cine au de-a face.

Mami zice ca fotografia asta este haioasa. Nu inteleg de ce, ca eram foarte suparata si tocmai imi spuneam parerea.

Dau mai departe leapsa catre Sonho de Lisboa, sigur are fotografii dragi cu care ne va incanta ochisorii. O dau si catre Nik.