Chiti se hlizeste

Mami a scris un articol despre cum sa fii o lady in Bucuresti. Se descurca destul de bine, as zice. Insa ar mai fi trebuit sa adauge ceva.

Ca sa fii o adevarata lady, nu trebuie niciodata sa-ti pierzi simtul umorului. Nici macar in Bucuresti. Asa ca eu ma asigur ca rad des. Mai ales ca bipezii fac atatea prostii incat nu am decat doua sanse: ori ma enervez, ori ma amuz. Si prefer sa ma amuz.

La citit inainte!

Mami credea ca ma pune in incurcatura cu leapsa asta despre carti.
A uitat, cred, ca si eu citesc la fel ca ea si tati. Mai mult ca tati. Si asta pentru ca si pe mine ma preocupa comportamentul uman. Trebuie sa stiu cum sa fac fata bipezilor de educatia carora ma ocup.



Mda, deci v-ati cat seama cam ce gusturi literare am. Dar voi? Si ma refer atat la voi, cat si la bipezii de companie: Mirela, Enya si Serafina, Vic & Jazz, Vero, Pivnicer, Ioan Usca, Diana Alzner, Baghi, Ifim, Sasha, Missouri, Lucky, Griska, Natasa, Pisu, Mihaela si Fanica, Alberto.
Sper ca n-am uitat pe nimeni, daca am uitat ca rog sa-mi spuneti. Haideti, abia astept sa vad ce cititi!

Intamplari matinale

Azi de dimineata am prins un moment in care bipezii nu erau atenti. M-am suit pe masa si de acolo am trecut pe bufet. In treacat am rasturnat si un aparat de radio. M-am repezit la painea proaspata pe care o ascunsesera de mine (haha, ce naivi!). Dintr-o data a intrat tati. Am inlemnit. M-am aruncat de pe bufet pe jos si m-am prefacut cu nu s-a intamplat nimic.
Mami a intrat chiar atunci, s-a uitat la mine cu tristete si mi-a zis:
- Sa-ti fie rusine, Chiti Pisicescu!
Si apoi a iesit din bucatarie.


PS Mama va recomanda un film.

Indignare de Chitirel

Bipezii astia imi pun nervii la incercare, noroc ca sunt totusi o fiara de treaba...

M-am prins cum se imblanzesc bipezii: este suficient sa intru cu o privire nevinovata in dormitor si sa ma sui pe picioarele lui mami cand se pregateste sa se culce. Dintr-o data, ramane nemiscata, ca nu cumva sa ma deranjeze, recunoscatoare pentru onoarea pe care i-o fac. Si asa o iau in stapanire. Evident, daca face cea mai mica miscare in directia mea (scop: mangaiere, luat in brate, bleah), plec indignata de acolo. V-am spus, se educa greu, insa marile eforturi sunt rasplatite pe masura.

Ce s-a intamplat cu fotoliul?

Ceva ciudat s-a intamplat cu fotoliul de la noi de-acasa.


Arata de parca ar fi... ei bine, insarcinat!


Dupa ce au stat si s-au invartit in jurul lui, bipezii mei si-au dat seama ca in burta proaspat crescuta a fotoliului se afla... un chitirel. O fiara, adica.
Da, m-am intors acasa. Mi-a placut mult la bunici, dar m-am bucurat cand mi-am simtit bipezii si cand am ajuns acasa.

Sa nu uit: am gasit inca o fiara talentata in ale scrisului blogoristic: Baghera, zis si Baghi, ne povesteste aventurile sale de motan matur si cu experienta de viata.

Vreau sa le multumesc tuturor celor care au donat pentru Maria si celor care au preluat anuntul meu sau pe cel al mamicii mele. In continuare, Maria are nevoie de bani, costurile se pare ca vor fi destul de mari.
Mami mi-a povestit aseara ca a intalnit si alte cazuri de copii bolnavi. Si zau ca merita ajutati: Siluan si Anastasia Ioana lupta chiar acum pentru viata lor, alaturi de toti cei care-i iubesc. Eu cand ma gandesc la niste pui atat de mici si neajutorati imi amintesc de mine, schioapa si abandonata.

Va mai amintiti?

Totul a inceput la Brasov. Ma odihneam in iarba, cand am vazut niste bipezi cam dezorientati. I-am chemat la mine si de atunci am avut grija de ei. Citi aici povestea intreaga a intalnirii noastre.

Iata primele poze, dupa cum vedeti le-am acordat atentie inca de la inceput:



Le faceam placerea de a-i lasa sa ma hraneasca ei.



Desi eram perfect capabila sa ma hranesc si singura...




Au fost zile lungi si obositoare...





Nici nu e de mirare, trebuia sa fiu mereu atenta, vigilenta...



In fine, cred ca stiti si voi cum sunt bipezii la inceput... neajutorati, dar obraznici.



Dar eu i-am iertat mereu si i-am primit inapoi.



Noroc ca aveam pe cineva mai mare cu care sa ma sfatuiesc in momentele dificile.


Prietenii mi-au fost aproape in toata aceasta perioada.



Nu pot sa spun ca a usor, dar a fost frumos. Am reusit sa-mi educ bipezii. Pe mami am invatat-o sa scrie si sa gateasca, pe tati sa deseneze.
Si astazi se implineste un an de cand mi-am adoptat bipezii.

Ce caldura!

Voua nu va e cald?

Acum cateva luni pe deasupra blocului nostru, foarte aproape, a trecut un elicopter militar. Un fel de musca uriasa care scotea un zgomot infernal. Cum totul in casa vibra, ramasese o singura solutie: sa apar eu casa de acest monstru teribil. Asa ca m-am bagat sub biblioteca sa-mi caut armele de lupta. Dar nu-mi mai incapea acolo decat capul.
Asa ca m-am dus pe holul de la intrare si mi-am luat o atitudine demna, viteaza. Pana la urma a inteles si a plecat.
Acum aud ca mami si tati s-au plimbat cu o astfel de uratenie, ceva mai mica. Ma rog, treaba lor... v-am zis ca bipezii sunt ciudati.

PS Tocmai ce-am aflat ca avem cate ceva de sarbatorit. La multi ani, Griska!!! La multi ani, Vero! Sasha, caninul lipsa nu ne face decat sa te indragim si mai tare.

Doua lucruri

Raluca a gasit patru catelusi pe care i-a salvat. Cititi aici povestea intalnirii cu catelusii si vedeti ce mutrite dragalase au. Nici nu ai zice ca sunt catei, parca-parca seamana un pic cu niste pui de fiare. Imi vine sa-i dragalesc un pic, dar nu pot. Eu trebuie sa fiu demna, nu sa cedez dulcegariilor.
Daaar, Raluca nu-i poate tine. Poate vreti un catelus sau poate stiti pe cineva care vrea. Vorbiti cu ea!

In alta ordine de idei, citesc ca mami s-a intors din vacanta, dar mie nu mi-a spus nimeni nimic. Probabil din cauza ca fotografiile tradeaza intalniri cu alte fiare...
Eu sunt tot la bunici, ceea ce nu e rau, pentru ca sunt foarte rasfatata aici.

Aud...

... ca mami e in vacanta in Bucovina. Si cand colo, ia uite ce face.