Sunt in vacanta

Bipezii mei sunt in vacanta cine stie pe unde, eu sunt la bunici unde-mi exersez talentele de negociator cu Pisica.
Sa va arat insa cat sunt de terminati bipezii mei dupa mine. Si-au cumparat pahare cu poze din familia noastra pe ele.

Aici sunt eu. Lipsa nasului roz este doar o licenta artistica:


Aici ma tine mami in brate. Remarcati mutra mea nemultumita. Asta e pentru ca NU imi place sa stau in brate:


Iar aici e tati cu mine in brate. Sunt la fel de fericita de chestia asta ca si in poza anterioara.

Eh, acum ce sa le faci? Sunt bipezi si fac tot felul de lucruri traznite.
Sa nu uit: o sa fiu plecata saptamanile astea, mi-am lasat out of office pana in octombrie. Pana atunci va puteti minuna de bipezii mei si pasiunea l0r pentru a zbura cu elicopterul de cate ori prind ocazia. De data asta, la Brasov.

Locul de bastina al Chitirelului

Dupa cum bine stiti, sunt brasoveanca prin nastere si bucuresteanca prin familia pe care am adoptat-o. Bipezii mei au fost iarasi la Brasov fara mine. Se vede treaba ca nu le-a prins prea bine sa fie departe de mine, ia uitati la ce pensiune groaznica au innoptat.

Fiind ei pe-acolo si colindand strazile, si-au amintit de locul meu de bastina, mai exact locul in care m-au gasit irezistibila si au plecat cu mine intr-o cutie de carton.


S-au dus, prin urmare, sa viziteze locul respectiv. Plini de respect, au instalat (temporar, nu va faceti griji) si o placa memoriala.


Si o privire de ansamblu:


Mda, dupa cum bine zicea cineva, probabil ca sunt zeul bipezilor, ceea ce nu este altceva decat natura lucrurilor.



Acum, ca m-am convins de acest adevar, nu mai trebuie decat sa-mi pun bipezii la treaba.

Va mai amintiti?

Totul a inceput la Brasov. Ma odihneam in iarba, cand am vazut niste bipezi cam dezorientati. I-am chemat la mine si de atunci am avut grija de ei. Citi aici povestea intreaga a intalnirii noastre.

Iata primele poze, dupa cum vedeti le-am acordat atentie inca de la inceput:



Le faceam placerea de a-i lasa sa ma hraneasca ei.



Desi eram perfect capabila sa ma hranesc si singura...




Au fost zile lungi si obositoare...





Nici nu e de mirare, trebuia sa fiu mereu atenta, vigilenta...



In fine, cred ca stiti si voi cum sunt bipezii la inceput... neajutorati, dar obraznici.



Dar eu i-am iertat mereu si i-am primit inapoi.



Noroc ca aveam pe cineva mai mare cu care sa ma sfatuiesc in momentele dificile.


Prietenii mi-au fost aproape in toata aceasta perioada.



Nu pot sa spun ca a usor, dar a fost frumos. Am reusit sa-mi educ bipezii. Pe mami am invatat-o sa scrie si sa gateasca, pe tati sa deseneze.
Si astazi se implineste un an de cand mi-am adoptat bipezii.

Leapsa fotografica

Sakura este un prieten bun si atent. Mereu are grija (si) de mine si ma invata numai lucruri bune. Pentru ca nu se poate juca decat virtual cu mine, mi-a dat o leapsa.

Trebuie sa pun pe blog doua fotografii: una draga si una hazlie. Desi sa stiti ca mie si aia hazlie mi-e draga :-)

Aceasta este prima mea fotografie, facuta chiar in ziua in care parintii mei adoptivi m-au gasit la Brasov si m-au salvat. Ei au fost draguti si mi-au cumparat un biberon special pentru pisoi mici. Eu am fost draguta si am ros tetina inca de la inceput, ca sa stie cu cine au de-a face.

Mami zice ca fotografia asta este haioasa. Nu inteleg de ce, ca eram foarte suparata si tocmai imi spuneam parerea.

Dau mai departe leapsa catre Sonho de Lisboa, sigur are fotografii dragi cu care ne va incanta ochisorii. O dau si catre Nik.

Jurnal 31 august - 2 septembrie

Luni, 31 august

Iarasi luni, iarasi serviciu! Iarasi trezirea la 6.30, mancat, baut, mangaiat... mami pleaca la serviciu, iar eu ma culc la loc. Obositor, zau asa!

Noroc ca e tati acasa si se joaca cu mine. Desi cam are treaba si nu ma baga tot mereu in seama. Asa ca alerg prin toata casa, sa mai dau jos din kilogram. Un kilogram am, este oficial, am depasit pragul psihologic.
Parca era mai bine cand eram mai mica, puteam intra pe peste tot. Dar atunci nu stiam atatea lucruri cate stiu astazi. De exemplu, stiu sa ma fac ca nu aud cand ma cauta mami si tati. Ma bag undeva, intr-un loc secret, unde nimeni nu stie de mine. Si stau acolo, ascunsa. Nimeni nu stie locurile mele secrete din spatele usilor si de sub biblioteca. Nici mami, nici tati nu stiu nimic, nimic!

Marti, 1 septembrie

Eh, a venit si toamna... Va zic, timpul trece atat de repede! Parca mai ieri era vara si eram micuta, iar astazi suntem in septembrie. Si sunt ditamai fiara, zau asa! Nici nu stiti ce m-am lungit.
Dimineata, cand ma treyesc si ma intind, vad cat de lunga sunt. Si sa stiti ca imi place, pentru ca ajung mult mai bine sa sar pe fotoliu, in canapea, pe pat.
Bine, eu sar pe orice si pe oricine... inclusiv pe mami si tati. Stau ascunsa intr-unul din locurile mele secrete, iar atunci cand ei trec pe acolo sar dintr-o data. Ii sperii groaznic, sa stiti! Pentru ca sunt fioroasa si sar foarte sus.

Miercuri, 2 septembrie

Sunt foarte suparata! Am descoperit ca frumosii mei ochi albastri... s-au facut gri, iar acum parca incep sa se faca verzi-galbui. Zau daca eu credeam asa ceva. In instructiunile mele de folosire scrie ca ochisorii mei sunt albastri.
Mami mi-a zis ca imi pune lentile de contact. Sigur, ii este simplu sa spuna... Parca m-ar fi luat ea si tati de pe strada daca nu aveam ochii asa? Si daca nu urlam ca din gura de sarpe? Si daca nu aveam labuta bolnava? Si boticul roz?

Inceput de jurnal

Eu sunt Chiti. Pana acum cateva zile nu stiam ca ma cheama Chiti, insa mami mi-a zis asa dupa ce am m-a vazut ca mai mult chitai decat miaun.

Dar sa incepem cu inceputul. Mami si tati mi-au facut blog, ca sa fiu o pisicuta la moda. Asa ca aici veti putea citi jurnalul meu de pisicuta.

Duminica, 26 iulie 2009

Sincera sa fiu, nu stiu cum mi-am inceput ziua, pur si simplu am uitat. Zac acum in iarba, in apropiere de magazinul Star si sper sa ma gaseasca cineva bun la suflet. Pe mamica-pisica am pierdut-o si nu imi mai raspunde la chemari.
Ma tarasc spre marginea spatiului verde, mai aproape de trotuar. Trec multi oameni pe acolo, poate ma aude cineva. Soarele arde, iar labuta mea din dreapta nu mai misca deloc.

In sfarsit! Cineva m-a auzit. Au venit doi oameni, si apoi inca doi. Nu stiti ce sunt oamenii? Un fel de pisici mai mari si mai prostute. Stiti ca ei nu pot prinde soareci? Hahaha, auzi... sa nu stie sa prinda un soricel.
In fine, dar sa revin. La mine se uita curiosi patru oameni. Doi dintre ei, o fata si un baiat, au un caine care tot sare sa ma vada. Ceilalti par mai draguti.
Nu prea reusesc sa aud tot ce vorbesc, pentru ca sunt foarte obosit. Cei cu cainele sunt din Brasov, dar nu se inghesuie sa aiba grija de mine. Ceilalti sunt din Bucuresti si se hotarasc sa ma ia ei sa ma duca la doctor.
Slava Domnului! Ca nu-mi placea deloc de cainele celorlalti, se tot uita la mine si aveam senzatia ca vrea sa ma pape.

Bucurestenii m-au pus intr-o cutiuta. Zac acolo, fara sa ma pot spune nimic. Sunt epuizat, atat de epuizat incat nici ochii nu-i mai pot misca. Ne-am urcat in ceva mare, care toarce mai tare decat mamica-pisica. Se pare ca si merge. Ajungem intr-un loc unde miroase a animalute si un nene in halat ma pune pe o masa rece si alba. Ma mangaie, ma pipaie si zice ca am o labuta luxata, dar ca ma fac bine daca o sa fiu hranit cum trebuie.

Ne suim iarasi in marea torcatoare si ajungem intr-o camera, unde raman in cutiuta. Dintr-o data simt un miros aproape cunoscut. Miroase a mamica-pisica, dar nu e ea. Este lapticul special, preparat dupa reteta data de nenea in halat. Immm, ce bun e! De cand nu am mai mancat! De pofta rod si tetina biberonului, dupa care adorm.

Of, dar somnul asta ba vine, ba pleaca. Toata noaptea plang, gandindu-ma la pisica-mamica. Si in plus ma dor toate oscioarele. Noroc ca oamenii astia nu dorm nici ei, tot vin si verifica daca sunt bine.

Luni, 27 iulie 2009

Iarasi ne-am urcat in marea torcatoare, dar de asta am mers mult-mult. Mie imi place, cand o simt ca toarce, si parca imi vine sa dorm si mai mult decat de obicei.

Ajungem in alte camera, unde sunt multe lucruri pe care as vrea sa le explorez. Din pacate, nu pot nici sa stau in picioare de oboseala. Si mi-e dor de mamica-pisica.
Dar stiti ce mi se pare? Ca unul dintre oameni, fata adica, cam miroase a mami. Hmm, cred ca e mami, deghizata in om, iar el este tati.