Ce s-a intamplat cu fotoliul?

Ceva ciudat s-a intamplat cu fotoliul de la noi de-acasa.


Arata de parca ar fi... ei bine, insarcinat!


Dupa ce au stat si s-au invartit in jurul lui, bipezii mei si-au dat seama ca in burta proaspat crescuta a fotoliului se afla... un chitirel. O fiara, adica.
Da, m-am intors acasa. Mi-a placut mult la bunici, dar m-am bucurat cand mi-am simtit bipezii si cand am ajuns acasa.

Sa nu uit: am gasit inca o fiara talentata in ale scrisului blogoristic: Baghera, zis si Baghi, ne povesteste aventurile sale de motan matur si cu experienta de viata.

Vreau sa le multumesc tuturor celor care au donat pentru Maria si celor care au preluat anuntul meu sau pe cel al mamicii mele. In continuare, Maria are nevoie de bani, costurile se pare ca vor fi destul de mari.
Mami mi-a povestit aseara ca a intalnit si alte cazuri de copii bolnavi. Si zau ca merita ajutati: Siluan si Anastasia Ioana lupta chiar acum pentru viata lor, alaturi de toti cei care-i iubesc. Eu cand ma gandesc la niste pui atat de mici si neajutorati imi amintesc de mine, schioapa si abandonata.

Rugaminte de ajutor

Va rog, daca puteti, sa o ajutati pe Maria. Gasiti detalii aici.
Daca puteti raspandi si voi vestea, ca niste fiare bipede si patrupede bune la suflet cum sunteti, va raman recunoscatoare si promit chiar si sa zambesc. Desi fiarele sunt serioase din fire.

Sunt in vacanta

Bipezii mei sunt in vacanta cine stie pe unde, eu sunt la bunici unde-mi exersez talentele de negociator cu Pisica.
Sa va arat insa cat sunt de terminati bipezii mei dupa mine. Si-au cumparat pahare cu poze din familia noastra pe ele.

Aici sunt eu. Lipsa nasului roz este doar o licenta artistica:


Aici ma tine mami in brate. Remarcati mutra mea nemultumita. Asta e pentru ca NU imi place sa stau in brate:


Iar aici e tati cu mine in brate. Sunt la fel de fericita de chestia asta ca si in poza anterioara.

Eh, acum ce sa le faci? Sunt bipezi si fac tot felul de lucruri traznite.
Sa nu uit: o sa fiu plecata saptamanile astea, mi-am lasat out of office pana in octombrie. Pana atunci va puteti minuna de bipezii mei si pasiunea l0r pentru a zbura cu elicopterul de cate ori prind ocazia. De data asta, la Brasov.

Locul de bastina al Chitirelului

Dupa cum bine stiti, sunt brasoveanca prin nastere si bucuresteanca prin familia pe care am adoptat-o. Bipezii mei au fost iarasi la Brasov fara mine. Se vede treaba ca nu le-a prins prea bine sa fie departe de mine, ia uitati la ce pensiune groaznica au innoptat.

Fiind ei pe-acolo si colindand strazile, si-au amintit de locul meu de bastina, mai exact locul in care m-au gasit irezistibila si au plecat cu mine intr-o cutie de carton.


S-au dus, prin urmare, sa viziteze locul respectiv. Plini de respect, au instalat (temporar, nu va faceti griji) si o placa memoriala.


Si o privire de ansamblu:


Mda, dupa cum bine zicea cineva, probabil ca sunt zeul bipezilor, ceea ce nu este altceva decat natura lucrurilor.



Acum, ca m-am convins de acest adevar, nu mai trebuie decat sa-mi pun bipezii la treaba.

Am crescut, asta e e sigur

Dar tot cu drag ma gandesc la prietenii mei. Mai ales la voi! Miorlau voios de fiara tuturor!

PS Mami imi zice sa va urez si vacanta frumoasa, ca e vara si probabil ca aveti concedii. Eu am concediu abia in septembrie. Si sunt teribil de obosita. Ma duc sa ma intind un pic.

Va mai amintiti?

Totul a inceput la Brasov. Ma odihneam in iarba, cand am vazut niste bipezi cam dezorientati. I-am chemat la mine si de atunci am avut grija de ei. Citi aici povestea intreaga a intalnirii noastre.

Iata primele poze, dupa cum vedeti le-am acordat atentie inca de la inceput:



Le faceam placerea de a-i lasa sa ma hraneasca ei.



Desi eram perfect capabila sa ma hranesc si singura...




Au fost zile lungi si obositoare...





Nici nu e de mirare, trebuia sa fiu mereu atenta, vigilenta...



In fine, cred ca stiti si voi cum sunt bipezii la inceput... neajutorati, dar obraznici.



Dar eu i-am iertat mereu si i-am primit inapoi.



Noroc ca aveam pe cineva mai mare cu care sa ma sfatuiesc in momentele dificile.


Prietenii mi-au fost aproape in toata aceasta perioada.



Nu pot sa spun ca a usor, dar a fost frumos. Am reusit sa-mi educ bipezii. Pe mami am invatat-o sa scrie si sa gateasca, pe tati sa deseneze.
Si astazi se implineste un an de cand mi-am adoptat bipezii.

Ce caldura!

Voua nu va e cald?

Acum cateva luni pe deasupra blocului nostru, foarte aproape, a trecut un elicopter militar. Un fel de musca uriasa care scotea un zgomot infernal. Cum totul in casa vibra, ramasese o singura solutie: sa apar eu casa de acest monstru teribil. Asa ca m-am bagat sub biblioteca sa-mi caut armele de lupta. Dar nu-mi mai incapea acolo decat capul.
Asa ca m-am dus pe holul de la intrare si mi-am luat o atitudine demna, viteaza. Pana la urma a inteles si a plecat.
Acum aud ca mami si tati s-au plimbat cu o astfel de uratenie, ceva mai mica. Ma rog, treaba lor... v-am zis ca bipezii sunt ciudati.

PS Tocmai ce-am aflat ca avem cate ceva de sarbatorit. La multi ani, Griska!!! La multi ani, Vero! Sasha, caninul lipsa nu ne face decat sa te indragim si mai tare.