Va mai amintiti?

Totul a inceput la Brasov. Ma odihneam in iarba, cand am vazut niste bipezi cam dezorientati. I-am chemat la mine si de atunci am avut grija de ei. Citi aici povestea intreaga a intalnirii noastre.

Iata primele poze, dupa cum vedeti le-am acordat atentie inca de la inceput:



Le faceam placerea de a-i lasa sa ma hraneasca ei.



Desi eram perfect capabila sa ma hranesc si singura...




Au fost zile lungi si obositoare...





Nici nu e de mirare, trebuia sa fiu mereu atenta, vigilenta...



In fine, cred ca stiti si voi cum sunt bipezii la inceput... neajutorati, dar obraznici.



Dar eu i-am iertat mereu si i-am primit inapoi.



Noroc ca aveam pe cineva mai mare cu care sa ma sfatuiesc in momentele dificile.


Prietenii mi-au fost aproape in toata aceasta perioada.



Nu pot sa spun ca a usor, dar a fost frumos. Am reusit sa-mi educ bipezii. Pe mami am invatat-o sa scrie si sa gateasca, pe tati sa deseneze.
Si astazi se implineste un an de cand mi-am adoptat bipezii.

Ce caldura!

Voua nu va e cald?

Acum cateva luni pe deasupra blocului nostru, foarte aproape, a trecut un elicopter militar. Un fel de musca uriasa care scotea un zgomot infernal. Cum totul in casa vibra, ramasese o singura solutie: sa apar eu casa de acest monstru teribil. Asa ca m-am bagat sub biblioteca sa-mi caut armele de lupta. Dar nu-mi mai incapea acolo decat capul.
Asa ca m-am dus pe holul de la intrare si mi-am luat o atitudine demna, viteaza. Pana la urma a inteles si a plecat.
Acum aud ca mami si tati s-au plimbat cu o astfel de uratenie, ceva mai mica. Ma rog, treaba lor... v-am zis ca bipezii sunt ciudati.

PS Tocmai ce-am aflat ca avem cate ceva de sarbatorit. La multi ani, Griska!!! La multi ani, Vero! Sasha, caninul lipsa nu ne face decat sa te indragim si mai tare.